Eu de obicei am mare incredere in parerile mele. Dar alea care sunt ale mele si numai ale mele, nu cele pe care le dobandesc ascultand parerile altora. Nu stiu de ce, dar sunt foarte incapatanata cand vine vorba de parerea mea si mai ales de atunci cand prezic viitorul pe care altii nu-l pot vedea.
Partea proasta este ca nimeni nu ma crede. Le dovedesc in repetate randuri ca am dreptate, ca tot ceea ce spun nu este o nebunie spusa la intamplare si ca oricat de nebunesc ar suna, se va adeveri. Si nimeni nu ma asculta. Si le si spun "uite vezi, ti-am spus ca asa o sa fie si nu m-ai crezut". Dar pentru ei asta nu inseamna "bine, de acum o sa te ascult", ci inseamna "bine ca esti tu desteapta". Nimeni nu ma intelege si nimeni nu ma asculta.
Alta chestie este ca toti sunt ipocriti. Spun una si fac alta sau spun ceva si gandesc opusul. Nimeni nu imi acorda respectul cuvenit, pentru ca la urma urmei nu consider ca sunt o guma lipita de trotuar pe care toata lumea o calca in picioare. Adica nici chiar asa. Am auzit de low self esteem, dar nu in halul asta. Dar nimanui nu-i pasa. ma intreb de ce ar citi cineva blogul asta pe care o amarata isi scrie frustrarile. Momentan nu le fac sa arate mai frumos, nu stau si contemplu cele 7 feluri in care pot scrie o propozitie, nu adaug nimic literar in ele, ci sunt pur si simplu ceea ce sunt. Adica sunt eu.
Spuneam despre oameni ipocriti, asa ca mine. Eu care stau 2 zile si ma conving ca trebuie sa-mi invat la mate. Dupa 2 zile de gandit, deschid caietul de mate si vad ca este prea complicat asa ca il inchid si ma uit pe pereti, gandindu-ma ca ar trebui sa-mi invat la mate. Ma mint ca vreau sa fiu o persoana mai buna, pentru ca daca as vrea cu adevarat, atunci as face-o. Dar cand incep si ma gandesc la oamenii idioti care traiesc pe langa mine imi dau seama ca nu merita, ca suntem toti o apa si-un pamant, ca nu am pentru ce sa invat, ca nu am pentru cine sa ma schimb si ca nimeni nu merita schimbarea mea. La ce bun sa ma port mai frumos cu oamenii daca eu sunt un nimic pentru ei? La ce bun sa ma port mai frumos daca eu sunt un nimic pentru mine? Nimeni nu merita nimic. Iar cei care merita nu au parte, iar cei care nu merita au parte. De ce au parte? Pai au parte de tot ce isi doresc, de iubire, de prieteni, de succes, de bani, de popularitate, de tot.
Eu sunt una dintre cei care nici nu merita, dar nici nu are parte. Nu am parte pentru ca nu dau doi bani pe nimic. Sunt zgarcita. La bani, la timp, la iubire, la prietenie.

Niste ipocriti.

Ma dau batuta

Te mai gandesti vreodata la mine? Nu cred ca iti mai pasa de mine. Nu ai ochi decat pentru cel ce a pus abisul intre noi. Ochii tai sunt pierduti de fiecare data cand ma privesc. Nu te mai recunosc. Totul pare doar un film vechi, alb-negru, uitat de multa vreme. N-au mai ramas decat cateva pete sterse de imagini si amintiri. Tu esti? Nu mai esti tu. Tu nu erai asa. Tu erai acea persoana care imi spunea totul, care ma asculta, pentru care eram destul de importanta as putea spune. Acum te uiti la mine cu ochii aia goi, ca si cum as fi o ciudatenie a realitatii tale, ca si cum eu n-ar trebui sa exist pentru tine, ca si cum eu nu insemn nimic pentru tine.
Si nu mai suport. Nu va mai suport. Ati devenit o realitate greu de suportat. Dar nici nu va intereseaza. Sunteti ignoranti si orbi si nu va mai suport. De aceea ma dau batuta. I'm taking a bow and the curtain falls.

Vise

Am inceput sa visez mult. Adica foarte mult. Si totul pare foarte real si imi amintesc tot. Eu care de obicei uitam imediat ce visam, iar cel mai adesea nici nu visam. Ceva e in neregula cu mine. Si mai nou am inceput sa am cosmaruri. Ma trezesc transpirata, cu memoria plina de amintiri false, generate de subconstientul meu care nu stiu ce vrea de la mine. Sa va povestesc unul dintre vise.

Eram intr-o cladire veche, parasita, impreuna cu un amic. Stateam si pandeam o casa mare care era intr-o lumina albatru-verzuie. Stateam si ne uitam la ea. Inauntru se intampla ceva secret, ceva despre care nu trebuia sa stie nimeni. Amicul meu a hotarat sa se duca singur in cladire ca sa vada ce se intampla. O sa se deghizeze in ceva sau o sa se prezinte cu o identitate falsa. S-a dus. L-am asteptat multa vreme si deveneam impacientata. Pornesc si eu spre casa. Trec printr-o padurice foarte intunecata si pasesc timid pe scarile care duceau la usa. Ma opresc. Privesc casa in toata grandoarea sa. Nu era o casa. Era un fel de "Casa Alba", oricum o cladire uriasa, in lumina albastru-verzuie. Intru in cladire. Era un bal, un bal mascat sau o petrecere. L-am zarit pe amicul meu si i-am spus ca vreau sa iesim de frica ca am putea pati ceva daca cineva ne descoperea. Dar amicul meu purta niste conversatii foarte importante cu niste oameni. Nu cunosteam pe nimeni, dar stiam ca sunt periculosi. Prietenul meu nu a vrut sa plecam, asa ca a trebuit sa plec singura. Pe drumul de intoarcere m-am oprit in paduricea intunecata si ma gandeam ca sunt abandonata, ca m-a parasit, ca sunt singura, ca nu mai am pe nimeni, ca trebuie sa ma descurc singura. Eram distrusa. Am ajuns in casa parasita si darapanata unde domneau mizeria si mucegaiul. Stateam si pandeam casa cea mare pe care se revarsau raze de lumina albastru-verzuie. Ma uitam la ea si asteptam ceva. Asteptam sa iasa prietenul meu. Nu se intampla nimic. Asteptam si asteptam si asteptam....

Cadouri

Iti dau o floare ca sa ma tii minte pentru tot restul vietii. Tu imi dai o cicatrice, ca sa te tin minte. dar tu ma vei uita de indata ce floarea se va ofili, iar tu o vei arunca. Eu voi purta cicatricea cu mine si nu te voi uita. De-a pururi voi trai cu tine, cu amintirea ta, cu cicatricea de la tine. Ma gandesc acum ca ar fi trebuit sa-ti daruiesc o cicatrice, ca sa ma tii minte, dar nu m-am gandit bine cand ti-am cumparat cadoul de adio.

The little things that don't matter IX

The truth III

Ce am vrut eu dintotdeauna a fost sa fiu libera, sa fiu independenta, sa ma descurc singura, la propriu sa nu am nevoie de nimeni. Acum stateam si ma gandeam ca o sa fie foarte greu pentru mine sa-mi castig acest drept. Trebuie sa invat lucruri care nu se invata la scoala, lucruri pe care nu ti le spune nimeni.
Doream sa fiu independenta din cauza faptului ca ma simt ca o povara pe umerii celor care au grija de mine si doream sa nu mai fiu datoare cu nimic fata de parintii mei. De fiecare data cand ma roaga ceva ma simt obligata sa fac acel lucru din cauza ca eu stau in casa lor, si nu din bunavointa. De asemenea am impresia ca tot ceea ce imi spun este un mare repros fata de persoana mea. Cand ma intreaba cum a fost la scoala eu gandesc ca ei vor de fapt sa caute ceva gresit in ce am facut sau asteapta sa le spun ce nota mica am mai luat. Cand ma intreaba cu cine ma duc in oras, am impresia ca insinueaza ca umblu cu toti oameni dubiosi si drogati. Cand ma intorc din oras si ma intreaba cum a fost, insinueaza ca n-am facut nimic decat sa stau si sa beau si sa fumez si nimic mai mult. Cand ma intreaba daca am teme, am impresia ca vor sa ma certe ca de ce nu m-am apucat de ele. Mentionez ca eu la momentul actual imi dau seama ca nu este adevarat ca ei gandesc asa, dar nu ma pot opri. Nu pot sa-mi controlez gandurile si simtirile. Cum spuneam, am probleme. Asta nu stiu de unde mi se mai trage. Poate din cauza ca nu am multa incredere in mine, sau poate pentru ca stiu ca de obicei "insinuarile" lor sunt adevarate, sau poate ca nu mai am nicio farama de speranta ca ei mai au catusi de putina incredere in mine.
De fiecare data cand imi pun una din intrebarile de mai sus ma enervez. Le raspund in 2 peri, plictisita,enervata, gandindu-ma "ha! nu m-ati prins fraierilor. nu inteleg de ce va mai obositi".
Si culmea, mai am loc in inima si pentru a-mi iubi parintii.
Poate ca asta este mania persecutiei. Poate ca nu. Poate ar trebui sa ma fac psiholog. Poate ca nu. Viata este o cutie de bomboane. Niciodata nu stii ce fel de bomboana ai bagat in gura.