The unfinished story

Pletele blonde si ondulate ii cadeau pe umerii ingusti si gingasi. Si-a indreptat ochii verzi ca smaraldul spre Camelia, opusul ei. In vreme ce Irina era o fata tare frumoasa, proportionata, cu un ten perfect alb, cu o fizionomie perfecta, ai fi crezut ca este un inger venit din paradis, Camelia era o fata cocosata, cu ten acneic (pe care incercase de nenumarate ori sa-l trateze, dar fara succes), neproportionata, picioarele erau de 2 ori cat restul corpului iar mainile erau prea lungi pentru ea, ochii erau despartiti prea tare de un nas ca de vrajitoare, iar parul negru, uscat si nepieptanat parea intotdeauna prafuit. Erau eleve in acelasi liceu, amandoua in clasa a 11-a. Irina nu o cunostea pe Camelia, o stia doar din vedere si nu ii dadea mare importanta.
Irina fusese invatata de catre mama ei sa nu se imprieteneasca decat cu fetele de acelasi rang cu ea: frumoase, bogate si care au o viata aproape perfecta, lipsita de griji, de eforturi depuse pentru a obtine ceva si de necazuri. Deci, Irina obtinea intotdeuna tot ceea ce isi dorea, fara vreun efort. Pur si simplu asa se intampla. Ea nu facea nimic special in acest sens, ci doar isi atingea scopul de fiecare data.
Camelia o stia pe Irina. O invidia. Ba nu. O ura. O ura asa de tare incat avea jurnale intregi despre ura pe care i-o poarta, cu planuri de a-i face viata mizerabila si despre cat de mult il iubea ea pe Matei, baiatul visurilor ei, tot in clasa a 11-a. Camelia era zilnic cufundata intr-o rutina extrem de plictisitoare. Se ducea la scoala, se intorcea de la scoala, manca, isi facea temele, se culca si apoi totul o lua de la capat. Toata viata ei statuse sub semnul plictisitorului. Nu avea nicio urma de suspans, de lucru interesant. Viata trecea pe langa ea. Dar intr-o zi, toate acestea s-au schimbat.

***

Irina si Matei au iesit din scoala, brat la brat. Camelia se uita dupa ei cu niste ochi lacomi, sfidatori si cu fruntea incruntata. "Nu se poate asa ceva. Cum sa fie Matei cu Irina?! Nu cred! Poate nu sunt impreuna, poate doar sunt buni prieteni. Dar daca nu e asa? O sa aflu eu zilele astea daca sunt sau nu impreuna.". Simtea cum trupul ii zvacnea de furie si ura fata de Irina. Chiar daca Irina si Matei erau doar buni prieteni, cu fizicul Irinei, baiatului i-ar fi fost greu sa nu faca un pas, asa ca trebuia sa faca ceva in privinta asta.
Nu era o fire razbunatoare, caci era obisnuita cu glumele nesarate cu care era tratata de colegi si chiar si de oamenii de pe strada. Dar daca venea vorba de Matei, era alta treaba. Nu putea sa suporte nici macar imaginea surorii lui impreuna cu M., atunci cand acestia plecau impreuna spre casa. Camelia stia unde statea Matei, ca doar il urmarise de nenumarate ori pana acasa la el. Cateodata, cand baiatul mai avea si alte treburi pn oras, Camelia il urmarea cu aceeasi loialitate.
Dar acum trebuia sa faca ceva cu Irina. Ajunsa acasa, Camelia s-a dus direct in camera sa, sa se gandeasca la ce era de facut.
"Trebuie sa fie ceva de facut. Chiar daca nu sunt impreuna, n-o sa dureze mult si o sa fie. Asa ca trebuie sa actionez repede. Dar ce-i de facut? As putea s-o santajez pe Irina. Stiu destule despre ea si trecutul sau incat s-o fac de ras in tot liceul. N-o sa uite nimeni cand pozele cu ea de acum 5 ani o sa apara lipite pe toti peretii liceului. Caci nimeni nu stie de operatiile pe care si le-a facut. Si ce mare tam-tam a fost. L-au chemat tocmai pe Mare Scula din Liban sa-i faca operatia, si inca pe sest, ca ea fiind minora nu avea voie. Ar fi ceva....Dar nu. As putea.....

va urma

Vis sau...

Se facea ca era pe un camp verde. In zare se vedeau niste copaci foarte inalti. Atat de inalti incat ajungeau pana la cer, reusind sa-l strapunga. Norii erau de vata de zahar. Florile erau din bomboane iar copacii din inghetata si ciocolata. Era uimita. Nu mai vazuse asa ceva in viata ei. S-a indreptat cu pasi mari spre copacii aceia care strapungeau cerul. Vroia sa vada ce sa afla deasupra cerului, prin gaura pe care o facusera copacii in el. Mergea spre copaci din ce in ce mai repede. Si mai repede, si mai repede pana cand a inceput sa alerge. A ajuns langa copaci. Copacii erau in fata ei. Si-a indreptat privirea in sus, spre gaura din cer. A zarit un soare stralucind orbitor. Si-a lasat ochii in jos. S-a trezit ca era intr-o gradina. Copacii disparusera, in jur erau doar flori albe si negre. Flori negre? Nu mai vazuse asa ceva. S-a aplecat sa o vada mai bine. Cand a ajuns nas in nas cu ea, floarea disparuse. Era noapte. Se facea ca era intr-o casa veche, darapanata, parasita. Pe perete a vazutun tablou. S-a indreptat spre el. Lemnul umed scartaia sub pasii ei usori. Cand a ajuns aproape de tablou, un baietel de vreo 10 ani a aparut in spatele ei si a zis "Nu trebuie sa te temi, nu-ti va face nimic". Ea a zis "De ce sa-mi fie frica?". Dar atunci baietelul disparuse. Si la fel si casa. Acum era pe un pod de caramida care trecea peste un parau. Era intr-o padure de conifere. Ce cauta acolo?Era dezorientata, nu stia ce i se intampla, nu stia ce sa faca. S-a uitat la un con de marimea unui pumn ce zacea pe jos. Dintr-o data a inceput sa se miste. O furnicuta il cara in spate spre musuroi. Musuroiul era ceva mai departe, un musuroi de marimea unui munte. "Dar asta e un musuroi prea mare pentru niste furnicute asa mici!". Si atunci furnicuta a inceput sa creasca din ce in ce mai mare pana cand a devenit la fel de mare ca si fata. "Ah, asa mai merge". Si-a intors privirea in partea cealalta si totul a disparut. Era la scoala, dar totul era schimbat. Profesoara de engleza era o pasare flamingo, dar totusi avea aceeasi voce, si vorbea la perfectie engleza. Colegii erau schimbati, schimonositi, scoala avea un aer macabru, intunecat, ca de temnita. Clasele erau niste celule pline cu aparate de tortura de tot felul. Mirosul unor cadavre in descompunere plutea in aer. Un barbat necunoscut a insfacat-o si a legat-o de un scaun. Ea a inceput sa tipe cat de tare putea. Barbatul a scos un cutit din cingatoare si a inceput sa-l ascuta pe pielea ei. Suvoaie de sange i se scurgeau pe rochita alba in care era imbracata. A inceput sa planga. Langa ea, l-a zarit pe cel mai bun prieten al ei tot in aceeasi situatie ca ea. A inceput sa planga si mai rau. A inchis ochii si s-a trezit din somn. Se facea ca era acasa, in patul ei, iar perna ii era udata de lacrimi. A rasuflat usurata :"Ah, a fost doar un vis". S-a sculat in capul oaselor si s-a indreptat spre baie. Cand a iesit din camera, a pasit intr-o alta lume. Se facea ca era pe un camp verde. In zare se vedeau niste copaci foarte inalti. Atat de inalti incat ajungeau pana la cer...

Descriere

El este Valentin. Prietenii ii spun Vali. Este un baiat ca oricare altul, numai ca eu, m-am hotarat sa ii fac o descriere acum, in aceasta seara. Si incepem:
Vali este un barbat de 36 de ani. Are ochii caprui-verzi si parul saten. Ii place sa manance ciocolata si sa leneveasca in pat in zilele de sambata si respectiv duminica. In dormitor are un televizor, iar de luni pana vineri intre orele 19-00 se uita le televior, iar sambata si duminica intre orele 13-23.
Cand era mic, mama lui Vali i-a spus ca niciodata nu trebuie sa dea intr-o fata. Intr-o zi, cand era la gradinita, Luiza i-a furat cuburile cu care se juca si Vali s-a suparat si a inceput sa o ia la bataie. Mama lui Vali a venit sa-l ia si i-a tras lui Vali o mama de bataie pe care a tinut-o minte toata viata. De atunci, Vali de-abia daca se mai atinge de fete.
Cateodata, Vali isi atinteste privirea asupra tavanului si se gandeste la viata. Isi face un mic balant al vietii lui: ce e bine, ce nu e bine, ce trebuie sa faca si asa isi pune ordine in viata. De multe ori are impresia ca viata lui nu e prea importanta pentru ceilalti, de aceea incearca sa se faca util asa cum poate: ajuta batranii, doneaza bani, se roaga pentru ceilalti si altele. Oamenii astfel il considera un om bun, iar el se simte implinit.
Cand era la liceu, in clasa a 10-a, s-a indragostit de o fata pe nume Gabriela. Avea ochii verzi si parul castaniu, frumoasa foc. Intr-o zi a invitat-o in oras. Gabriela a acceptat. Au iesit impreuna la o cafenea din centru. El a baut o irish coffee, iar ea a baut o caffe latte. Au stat de vorba cu orele (aproape 4). Vali era fascinat de ea. Avea o personalitate incredibil de puternica si simtea totul la o intensitate maxima. Adora orice lucru cat de mic, o fascina viata, se intreba de unde vine, cine a inventat-o si alte intrebari asemanatoare. Iar pe Vali o fascina Gabriela. Au iesit impreuna vreo 3-4 luni de atunci. Dupa aceea, n-a mai fost niciun semn de Gabriela. Parca intrase in pamant. La scoala nimeni nu stia ce se intamplase cu ea. A iesit din viata lui fara sa spuna la revedere.
Ieri, cand Vali se intorcea spre casa, a intrat intr-un magazin ca sa cumpere o sticla de apa, sa-si potoleasca setea. Vanzatoarea, cand l-a vazut in pragul usii, a inceput sa urle la el gesticuland furioasa. Vali n-a putut sa-si dea seama ce spunea fata. S-a supus umil si a iesit afara indignat de ceea ce i se intamplase.
Aceasta este o felie subtire din viata lui Vali. Ar putea crede ca are o viata plictisitoare, dar nu este chiar asa.

Crearea unei lumi

Stateam candva si ma gandeam la timpul ce trecea. Trecea pe langa mine. Eu stateam pe loc. Iar el trecea. Ma uitam confuza la urmele ce le lasa. Dare rosiatice de amintiri si evolutie. Ma gandeam : oare am si eu nevoie de asta? Poate ca da, poate ca nu. Sa intru pe aceeasi banda cu timpul, sa-l urmaresc si sa-l prind din urma pentru ca apoi sa merg la brat cu el? Sau sa stau pe loc?
Dar cat timp eu ma gandeam la toate astea, timpul a ajuns si mai departe de mine. Atat de departe incat nu-l mai pot ajunge din urma. Am ramas singura. Singura in tenebrele unei lumi fara timp, fara oameni. Intr-o lume formata doar din universul meu personal, din gandurile si lucrurile mele deja antice pentru ceilalti. O lume in care sunt numai eu si doar atat. Doar eu. Singura.

Speranta "zilei de maine"

Toata viata traim cu speranta "zilei de maine". Azi e urat, azi ploua, azi ninge, azi e innorat, azi e de cacat. Dar...poate poate...maine o sa fie soare. Maine sigur o sa fie soare, o sa fie frumos, o sa fie cald, o sa ne fie bine. Intotdeauna traim cu aceasta speranta absurda a "zilei de maine" si nu a zilei de azi. De ce sa fie azi cald, cand sigur o sa fie maine? Speranta in van, speranta care o data cu venirea "zilei de maine" este spulberata, instantaneu se naste o alta speranta, identica cu prima, si uite-asa speranta "zilei de maine" nu moare niciodata. Este ca Pasarea Phoenix care o data ce moare arzand in flacari oranj-albastre, renaste din propria cenusa. Din mizeria prezentului se naste speranta viitorului.
Azi poate ca nu ne este bine, dar maine sigur o sa ne fie bine. Esti in scoala generala, esti un ratat, dar lasa ca la liceu o sa fii cineva.
Esti la liceu, nu ai prieteni, esti tot un ratat, nu ai bani, ai prea multe teme, viata nu-ti convine, dar lasa ca o sa vina vremea cand toti o sa ramana masca atunci cand tu o sa fii un superstar iar ei o sa fie ratatii, cand o sa ai atatia bani incat sa cumperi cateva tari si inca o piscina in mijlocul Saharei si cand oamenii or sa roiasca in jurul tau.
Esti om in toata firea, ai scapat de scoala, traiesti singur ca un cuc intr-o garsoniera, programul zilnic consta in servici-acasa-servici (serile le petreci in fata televizorului, care te prosteste cu fiecare secunda), serviciul te omoara, iar salariul nu-ti ajunge sa platesti chiria si ai datorii la o groaza de banci. Dar peste ceva ani, o sa ai o pensie frumusica, o sa ai casa ta proprie, poate o sa te casatoresti, o sa ai cativa copii si o sa mergeti in vacanta in tari exotice, o sa ai tone de aventuri impreuna cu numeroasa familie si o sa ai parte de o moarte demna de un om implinit, n-o sa ai impresia ca ai pierdut ceva din viata asta minunata.
Ai iesit la pensie, traiesti in continuare singur, esti bolnav, pensia nu-ti ajunge pentru medicamente si chirie si esti batranul care cearta copiii care fac galagie. In dimineata zilei de joi ai murit singur, in aceeasi garsoniera, fara copiii, fara aventura, fara sa fii superstar, fara sa ai piscina aia in Sahara, fara nimic. Doar cu speranta "zilei de maine", care se pare ca nu te-a ajutat prea tare. Ti-ai ratat viata.

Azi: "Azi ploua. Maine poate o sa fie soare. Maine sigur o sa fie soare."
Maine: "Si azi ploua. Dar maine o sa fie soare. Sunt sigur de asta."
Poimaine: "Ploua. Maine, soare cu siguranta."
Raspoimaine: "Ploua."


Nimeni nu se schimbă, oricâţi ani ar fi să treacă; nu facem decât să devenim tot mai mult noi înşine. (Anne Rice)

Adelina

-Dar nu vreau sa vin. Nu am chef sa stau cu o gramada de oameni pe care nu ii stiu, sa port discutii inutile cu ei doar de dragul de a o face, sa ma simt ca picata din luna cand toata lumea o sa aibe ceva comun despre care sa discute si eu sa nu stiu nimic sau sa stau intr-un colt numarand secundele pana o sa vina o ora potrivita pentru a pleca fara sa fiu nesimtita, a spus Adelina pe un ton rugator dar in acelsi timp enervat.
-Haide! Te rog frumos, vino. Doar o data pe an este ziua mea si mai implinesc si 18 ani. O sa fie frumos. N-o sa te plictisesti. I promise, a spus Cristina facand cu ochiul.
Adelina era o fire cam timida, fiindu-i intotdeuna rusine de ea insasi, neavand incredere in ea dar nici in ceilalti. O persoana sceptica, plina de indoieli, niciodata sigura de un lucru pana nu vedea cu ochii ei. Aceste trasaturi i se trageau din copilarie, de cand era la gradinita, cand copiii radeau de o bluza pe care Adelina era obligata de mama ei s-o poarte.
-Matusii Maria nu-i cresc bani in copaci. Daca ea din putinul ei ti-a cumparat o bluza, ar fi bine s-o porti, poate poate daca o sa treaca pe aici sa te vada imbracata cu ea, nu de alta, dar sa mai creasca inima-n ea ca de cand a divortat de blegul ala e la pamant, obisnuia sa-i spuna mama ei.
Asa se intampla sa poarte acceasi bluza ieftina, bleu, cu un imprimeu cu fundite rosii, zile la randul. Copiii o stiau ca "fata cu fundite" si din cauza vestimentatiei repetitive (s-a intamplat sa poarte aceasta bluza in fiecare zi, timp de o saptamana jumatate) toata lumea credea ca are o familie saraca.
De atunci, Adelina nu mai avea incredere in nimeni, toti erau la fel de nenorociti si idioti, nedand nimanui sansa de a demonstra ca nu este asa cum crede ea. Singura ei prietena era Cristina, colega de prin clasa a 5-a, nefiind nedespartite de atunci. Aceasta "fiinta" cu ochii verzi-smarald si parul negru ca smoala era lumina ochilor ei. O iubea mai mult decat isi iubea familia, ba chiar mai mult, o iubea mai mult decat pe sine. Avea intotdeuna grija de ea si cadourile erau mereu consistente (si alese dupa preferintele Cristinei, fiindca ii cunostea toate pasiunile, gusturile si dorintele).
Adelina era fata cu "parul de foc" si "ochii de apa", asa cum a descris-o Mihai intr-o compunere la romana in clasa a 7-a. Parul era de un roscat spre morcov, ochii albastrii-turquoise, ca apa marii, nasul micut si delicat, toate acestea pe un fond de piele alba, intotdeuna alba, caci Adelina nu se bronza niciodata.
Se gandea cu groaza la singuratatea pe care o va simti la ziua Cristinei, caci "atunci cand esti inconjurat de oameni pe care nu ii cunosti, te simti mai singur decat daca ai fii naufragiat pe o insula pustie".

va urma

Pianistul

Aerul de vara il facea sa se simta bine. Tragea aer adanc in plamani si privea luna ce isi scalda razele in campul de apa ce se asternea dinaintea lui. Era ingrijorat in legatura cu seara asta. Avea emotii. Nu mai cantase niciodata in fata atator oameni. Si totusi era un concert lung pentru un pianist. Doua ore si jumatate inseamna destul de mult si apoi piesele nu erau usoare. Incerca sa se imbarbateze:
-Hai, George! Stii ca poti sa faci asta! E la fel ca si datile trecute, a spus cu o voce plina de incredere. Doar ca acum voi canta mai mult, mai greu si in fata mai multor oameni, a continuat cu o voce scazuta.
George era un barbat de douazeci si trei de ani, desi trasaturile fetei il tradau si il faceau sa para un flacau de saptesprezece. Lua lectii de pian de cand avea cinci ani. Se indragostise de acest instrument intr-o iarna geroasa cand a fost de Craciun in vizita la matusa Lala, la Suceava. Vara lui, Luiza, cu zece ani mai in varsta decat el, stia cateva piese la pian si i le canta cu mare placere de fiecare data cand copilul-George ii cerea. Era fascinat. Cum puteau sa iasa sunete atat de frumoase dintr-o cutie mare cu clape albe si negre? Cand s-a intors acasa peste o sapatamana, s-a rugat de parintii lui sa ii cumpere o pianina si sa ii puna un profesor de pian. De atunci lua lectii de pian. Invata foarte repede. Acum era un adevarat virtuoz, degetele parca zburandu-i pe clapele lucioase ale pianului. Dar aceasta seara il facea sa aiba emotii.

...

Intrat in sala ce concert, George transpira excesiv. Sudoarea i se scurgea pe tamplele acoperite de parul castaniu de lungime medie. Cu mainile delicate si albe isi stergea sudoarea cu o batista. Si in seara asta prietenii lui nu erau acolo! Mai ales in seara asta! Alina era plecata la Buzau cu niste probleme de familie, Mihai si Paul erau la munte, iar Mihaela era plecata din tara. "Asta ti-e norocul daca ai concerte vara", gandi George.
A facut o mica plecaciune in fata publicului numeros si entuziasmat. George si-a ridicat ochii verzi si a aruncat o privire asupra salii de concert. Era imensa! Nu-i venea sa creada. "Am ajuns atat de bun incat sa umplu o sala asa de mare?". S-a indreptat cu pasi mici si gratiosi spre pian. S-a asezat pe scaun. Concertul a inceput.

...

Publicul aplauda frenetic. Toata sala era in picioare, neincetand a-l aplauda pe micul pianist. George s-a ridicat de la pian si a facut o mica plecaciune asa cum a facut si la inceputul spectacolului. A iesit de pe scena si a vazut ca aplauzele nu se mai terminau. A mai intrat, deci, de cel putin cinci ori pe scena pentru a multumi publicului pentru aplauze. Dar ele nu s-au oprit decat dupa cel putin trei minute dupa ce iesise ultima data de pe scena. George era foarte mandru de el. Nici nu visase ca o sa ajunga sa sustina un asa concert minunat. Era in extaz. Fiecare bataie de palme era ca un drog pentru el, imbatandu-l de fericire, putin cate putin. Desi era noapte si era obosit dupa concert, mai multi oameni au venit la el cu diverse oferte pentru alte concerte si mai grandioase decat acesta. George era coplesit dar si flatat in acelasi timp. Si pentru ca stia ca acum este in stare de orice, le accepta pe toate.

...

Un barbat de vreo saptezeci-optzeci de ani se plimba pe strada intr-o zi cetoasa si rece de octombrie. Copiii treceau pe langa el, imbrancindu-l si injurandu-l.
-Cum indrazniti sa va purtati asa cu mine? Eu sunt George Manolescu, marele pianist al Romaniei!
-Cine, tataie? Care Manolescu, bre? raspundeau copiii aruncand cu diverse obiecte in el, impingandu-l si imbrancindu-l.
Asta i se intampla in fiecare zi. De fapt, asta i se intampla in zilele bune. In zilele proaste, vanzatoarele il pacaleau la rest, i se furau diverse bunuri in autobuz si de cateva ori fusese amenintat cu cutitul. Cand se ducea la politie...:
-Domn'le, eu sunt George Manolescu. Marele pianist. Nu se poate sa fiu tratat asa. Lumea isi bate joc de mine!
-Stai calm tataie. Asta spun toti. Dar noi nu avem ce sa facem. Acum la revedere ca nu avem timp de asa ceva.
"Nu m-am casatorit ca sa imi urmez cariera de pianist. Am o pensie de toata rusinea pentru ca am vrut sa fiu pianist. Prieteni nu mai am pentru ca eram mai mereu plecat. Acum sunt un nimeni pentru acesti oameni. Nimeni nu ma mai tine minte. Dar a meritat!"