Adelina

-Dar nu vreau sa vin. Nu am chef sa stau cu o gramada de oameni pe care nu ii stiu, sa port discutii inutile cu ei doar de dragul de a o face, sa ma simt ca picata din luna cand toata lumea o sa aibe ceva comun despre care sa discute si eu sa nu stiu nimic sau sa stau intr-un colt numarand secundele pana o sa vina o ora potrivita pentru a pleca fara sa fiu nesimtita, a spus Adelina pe un ton rugator dar in acelsi timp enervat.
-Haide! Te rog frumos, vino. Doar o data pe an este ziua mea si mai implinesc si 18 ani. O sa fie frumos. N-o sa te plictisesti. I promise, a spus Cristina facand cu ochiul.
Adelina era o fire cam timida, fiindu-i intotdeuna rusine de ea insasi, neavand incredere in ea dar nici in ceilalti. O persoana sceptica, plina de indoieli, niciodata sigura de un lucru pana nu vedea cu ochii ei. Aceste trasaturi i se trageau din copilarie, de cand era la gradinita, cand copiii radeau de o bluza pe care Adelina era obligata de mama ei s-o poarte.
-Matusii Maria nu-i cresc bani in copaci. Daca ea din putinul ei ti-a cumparat o bluza, ar fi bine s-o porti, poate poate daca o sa treaca pe aici sa te vada imbracata cu ea, nu de alta, dar sa mai creasca inima-n ea ca de cand a divortat de blegul ala e la pamant, obisnuia sa-i spuna mama ei.
Asa se intampla sa poarte acceasi bluza ieftina, bleu, cu un imprimeu cu fundite rosii, zile la randul. Copiii o stiau ca "fata cu fundite" si din cauza vestimentatiei repetitive (s-a intamplat sa poarte aceasta bluza in fiecare zi, timp de o saptamana jumatate) toata lumea credea ca are o familie saraca.
De atunci, Adelina nu mai avea incredere in nimeni, toti erau la fel de nenorociti si idioti, nedand nimanui sansa de a demonstra ca nu este asa cum crede ea. Singura ei prietena era Cristina, colega de prin clasa a 5-a, nefiind nedespartite de atunci. Aceasta "fiinta" cu ochii verzi-smarald si parul negru ca smoala era lumina ochilor ei. O iubea mai mult decat isi iubea familia, ba chiar mai mult, o iubea mai mult decat pe sine. Avea intotdeuna grija de ea si cadourile erau mereu consistente (si alese dupa preferintele Cristinei, fiindca ii cunostea toate pasiunile, gusturile si dorintele).
Adelina era fata cu "parul de foc" si "ochii de apa", asa cum a descris-o Mihai intr-o compunere la romana in clasa a 7-a. Parul era de un roscat spre morcov, ochii albastrii-turquoise, ca apa marii, nasul micut si delicat, toate acestea pe un fond de piele alba, intotdeuna alba, caci Adelina nu se bronza niciodata.
Se gandea cu groaza la singuratatea pe care o va simti la ziua Cristinei, caci "atunci cand esti inconjurat de oameni pe care nu ii cunosti, te simti mai singur decat daca ai fii naufragiat pe o insula pustie".

va urma

Pianistul

Aerul de vara il facea sa se simta bine. Tragea aer adanc in plamani si privea luna ce isi scalda razele in campul de apa ce se asternea dinaintea lui. Era ingrijorat in legatura cu seara asta. Avea emotii. Nu mai cantase niciodata in fata atator oameni. Si totusi era un concert lung pentru un pianist. Doua ore si jumatate inseamna destul de mult si apoi piesele nu erau usoare. Incerca sa se imbarbateze:
-Hai, George! Stii ca poti sa faci asta! E la fel ca si datile trecute, a spus cu o voce plina de incredere. Doar ca acum voi canta mai mult, mai greu si in fata mai multor oameni, a continuat cu o voce scazuta.
George era un barbat de douazeci si trei de ani, desi trasaturile fetei il tradau si il faceau sa para un flacau de saptesprezece. Lua lectii de pian de cand avea cinci ani. Se indragostise de acest instrument intr-o iarna geroasa cand a fost de Craciun in vizita la matusa Lala, la Suceava. Vara lui, Luiza, cu zece ani mai in varsta decat el, stia cateva piese la pian si i le canta cu mare placere de fiecare data cand copilul-George ii cerea. Era fascinat. Cum puteau sa iasa sunete atat de frumoase dintr-o cutie mare cu clape albe si negre? Cand s-a intors acasa peste o sapatamana, s-a rugat de parintii lui sa ii cumpere o pianina si sa ii puna un profesor de pian. De atunci lua lectii de pian. Invata foarte repede. Acum era un adevarat virtuoz, degetele parca zburandu-i pe clapele lucioase ale pianului. Dar aceasta seara il facea sa aiba emotii.

...

Intrat in sala ce concert, George transpira excesiv. Sudoarea i se scurgea pe tamplele acoperite de parul castaniu de lungime medie. Cu mainile delicate si albe isi stergea sudoarea cu o batista. Si in seara asta prietenii lui nu erau acolo! Mai ales in seara asta! Alina era plecata la Buzau cu niste probleme de familie, Mihai si Paul erau la munte, iar Mihaela era plecata din tara. "Asta ti-e norocul daca ai concerte vara", gandi George.
A facut o mica plecaciune in fata publicului numeros si entuziasmat. George si-a ridicat ochii verzi si a aruncat o privire asupra salii de concert. Era imensa! Nu-i venea sa creada. "Am ajuns atat de bun incat sa umplu o sala asa de mare?". S-a indreptat cu pasi mici si gratiosi spre pian. S-a asezat pe scaun. Concertul a inceput.

...

Publicul aplauda frenetic. Toata sala era in picioare, neincetand a-l aplauda pe micul pianist. George s-a ridicat de la pian si a facut o mica plecaciune asa cum a facut si la inceputul spectacolului. A iesit de pe scena si a vazut ca aplauzele nu se mai terminau. A mai intrat, deci, de cel putin cinci ori pe scena pentru a multumi publicului pentru aplauze. Dar ele nu s-au oprit decat dupa cel putin trei minute dupa ce iesise ultima data de pe scena. George era foarte mandru de el. Nici nu visase ca o sa ajunga sa sustina un asa concert minunat. Era in extaz. Fiecare bataie de palme era ca un drog pentru el, imbatandu-l de fericire, putin cate putin. Desi era noapte si era obosit dupa concert, mai multi oameni au venit la el cu diverse oferte pentru alte concerte si mai grandioase decat acesta. George era coplesit dar si flatat in acelasi timp. Si pentru ca stia ca acum este in stare de orice, le accepta pe toate.

...

Un barbat de vreo saptezeci-optzeci de ani se plimba pe strada intr-o zi cetoasa si rece de octombrie. Copiii treceau pe langa el, imbrancindu-l si injurandu-l.
-Cum indrazniti sa va purtati asa cu mine? Eu sunt George Manolescu, marele pianist al Romaniei!
-Cine, tataie? Care Manolescu, bre? raspundeau copiii aruncand cu diverse obiecte in el, impingandu-l si imbrancindu-l.
Asta i se intampla in fiecare zi. De fapt, asta i se intampla in zilele bune. In zilele proaste, vanzatoarele il pacaleau la rest, i se furau diverse bunuri in autobuz si de cateva ori fusese amenintat cu cutitul. Cand se ducea la politie...:
-Domn'le, eu sunt George Manolescu. Marele pianist. Nu se poate sa fiu tratat asa. Lumea isi bate joc de mine!
-Stai calm tataie. Asta spun toti. Dar noi nu avem ce sa facem. Acum la revedere ca nu avem timp de asa ceva.
"Nu m-am casatorit ca sa imi urmez cariera de pianist. Am o pensie de toata rusinea pentru ca am vrut sa fiu pianist. Prieteni nu mai am pentru ca eram mai mereu plecat. Acum sunt un nimeni pentru acesti oameni. Nimeni nu ma mai tine minte. Dar a meritat!"

Confuzie

Era o seara ploioasa. Picaturile mari de ploaie cadeau usor pe geamul camerei luminoase. S-a uitat la ceas, era ora 8. Si-a amintit de ziua in care tatal ei a invatat-o sa citeasca ceasul. Ii facuse un prototip din sarme pe post de limbi si un cadran de plastic, decupat perfect. S-a gandit atunci cat de mult putea sa o iubeasca tatal ei pentru ca s-a deranjat sa faca singur un ceas. I-a explicat pe indelete, ea retinand toate explicatiile, inghitind informatiile ca pe o bomboana de ciocolata. Dar acum era hotarata. O sa plece de acasa. Nu stia de ce. Nu era sigura, dar stia ca are de-a face cu parintii ei. Ceva nu ii placea la ei, desi ei ii faceau toate poftele, o rasfatau si o iubeau din toata inima.
Pletele galbene ca razele soarelui straluceau angelic in lumina lampii de pe birou. Cu manutele-i mici, a apucat o foaie si un pix si a inceput sa deseneze o harta, sa o ghideze spre necunoscutul in care vroia sa se avante. La cei numai 8 ani ai ei, Mara nu stia decat 2 strazi. Strada ei, o strada micuta, modesta, si bulevardul. Le-a desenat pe amandoua apoi a ridicat capul si s-a uitat la harta. Nu era cine stie ce, dar se putea descurca cu ea. O sa se duca pana la bulevard, de unde va vedea ea ce va face. Stia din auzite ca viata pe strada nu este prea placuta, dar stia ca se va descurca, era sigura de asta.
Din dulapul mare din camera ei cu peretii bleu a scos o valijoara prafuita, rosie in carouri. A pus-o pe pat, a desfacut-o si s-a uitat ganditoare la locul gol din ea. "Va trebui sa o umplu pe toata", s-a gandit ea. A deschis din nou usile dulapului, a apucat hainele ei preferate, si de vara si de iarna, gandindu-se ca acelea vor si singurele haine pe care le va mai purta vreodata. Le-a pus pe toate pe pat, le-a mai examinat o data, si le-a indesat pe toate in valiza. A inchis cu greu valiza si s-a asezat pe pat. S-a uitat pentru ultima oara la camera ei, depanand amintiri cu ea insasi despre acea casa si acea camera in care a stat toata viata ei, pe care o iubea foarte tare. Isi lua adio de la ea. Si-a amintit de vremurile nu foarte de demult in care veneau prietenii ei si se jucau de-a v-ati ascunselea in casa. De vremurile cand prietenul ei cel mai bun a aruncat cu suc pe ea pentru simplul fapt ca a ras de el deoarece el varsase putin pe el. De atunci cand se inregistra singura cantand, atunci cand a tuns pisica pentru ca i se parea ca are prea mult par, de atunci cand ascundea cojile de seminte sub pat, de atunci cand picta tot ce ii trecea prin minte. "Au fost vremuri frumoase. Adio!", a spus cu voce tare, oftand.
Si-a legat panglica rosie in par, ghetutele rosii in picioare, tricoul alb si blugii colorati, a luat valiza si a iesit din camera. S-a dus in sufragerie la parintii ei. Cu ochii umezi si albastii ca safirele s-a uitat la ei:
-Plec de acasa! Nu ma mai intorc niciodata. Sper ca va dati seama de asta. Pa!
-Bine, du-te, a spus mama ei.
Dezamagita ca parintii ei n-o implorasera sa ramana acasa, sa nu plece, sa-i spuna ca o iubesc, ca e lumina ochilor lor, Mara a iesit pe poarta in ploaia abundenta ce ii curgea acum pe obrajii albi si proaspeti. S-a dus pana in mijlocul strazii, in dreptul casei. A pus valiza jos, intr-o baltoaca de-abia formata si s-a uitat pana in capatul celalat al strazii unde se zarea bulevardul. A vazut masinile, oamenii grabiti sa ajunga acasa, forfota orasului. "Sa plec? Ai vazut doar ca ai mei nu ma vor. Au spus sa plec. Ce sa fac? Vreau sa infrunt anotimpurile in starea lor bruta? Nu stiu ce vreau.".
Parul i se udase, panglica rosie se pleostise si ii intrase deja apa in ghetute. S-a uitat in fata, in spate. Apoi s-a uitat la casa. Nu vroia sa plece.
S-a intors in casa, s-a descaltat, a despachetat si s-a culcat gandindu-se la ziua de maine.

Stres

Sunt din ce in ce mai stresata. Nu mai suport! Nu mai suport!! Inebunesc. Scoala ma streseaza ingrozitor de tare. Si desi ma stresez atat de tare sa gasesc o solutie pentru toate problemele scolare pe care le am, totusi nu incerc sa rezolv nimic. Ma obosesc mult prea tare in inercarea de a gasi solutia optima pentru problemele mele incat sunt sleita de puteri si nu mai sunt in stare de nimic. E groaznic.

Noi sa fim sanatosi!

Niciodata nu am stiut ce vreau de la viata. Cu foarte mici exceptii. Foarte mici. Foarte foarte mici. Nici acum nu stiu ce vreau. Intrebarea pe care toata lumea si-o pune este "Ce vrea viata asta de la mine?". Dar intrebarea nu este bine pusa. Intrebarea ar trebui sa fie "Ce vreau eu de la viata asta?". Pentru ca noi ne facem viata/soarta/destinele cu mana noastra. Noi suntem proprii nostri indrumatori. Noi ne cream drumul prin aceasta viata plina de suferinte si bucurii. Depinde de noi daca viata noastra este mai buna sau mai rea. Bineinteles, exista si cei cu pile, cu cunostinte de foarte sus, care reusesc absolut orice in viata doar pentru ca cei dinaintea lor au muncit. Dar pentru mine, acest fel de reusita nu este satisfacatoare.
Ar trebui mai intai sa ne gandim ce vrem noi cu adevarat. Si daca stim ce vrem, nimic nu ne este imposibil. Putem realiza cele mai nebunesti dorinte daca cu adevarat asta ne dorim. Dar nimeni nu stie ce vrea. Romanii sunt niste oameni dezorientati, buimaci, care inca nu s-au trezit bine dupa caderea comunismului. Caderea comunismului este ca o galeata de apa rece peste fata romanului. Nu stie ce se intampla. S-a trezit din somn si totusi nu stie unde se afla. Asa ca se culca la loc. Si astia sunt romanii. Oameni resemnati cu tara lor, care nu au teluri marete, ci doar doresc o viata linistita, fara sa fie bagati in seama. Ei sa-si faca treaba, mai bine sau mai rau, pe cont propriu, si noi sa fim sanatosi.
Cateodata stau si ma intreb...cine oare o sa se trezeasca din somnul dulce pe care inca il traim? Cine o sa fie acela care o sa spuna "Lucrurile nu merg cum trebuie in tara asta!" si sa le si indrepte. Pana acum, nimeni. Nimeni. Multi spun ca multe lucruri nu merg cum trebuie in Romania, dar nimeni nu face nimic: "Lucrurile nu merg cum trebuie cum trebuie in tara asta. dar ce pot sa fac eu? Eu sunt un om simplu, eu nu ma bag". Aceasta este mentalitatea romanului de rand.
Sa speram ca s-or trezi unii. Pana atunci, noi sa fim sanatosi!

Verde vs. Albastru

-Eu zic ca e verde.
-Ba nu, e albastru.
-Ba nu, e verde.
-E albastru. Intotdeauna a fost albastru.
-Eu tot verde il vad. Cred ca ai probleme cu culorile.
-Ba nu. Cred ca tu ai probleme. E albastru.
-E verde, mon cher. Uita-te mai bine.
-"Mon cher", e albastru. E albastru toata ziua.
-Atunci e verde toata noaptea. Acum e noapte.
-Nu, e albastru toata ziua, ziua inseamna 24 de ore. Deci si acum e albastru.
-Nu, e verde. Eu il vad verde.
-Nu, e albastru. Eu il vad albastru.
-Tu nu vezi bine.
-Ei bine, atunci nici tu nu vezi bine, pentru ca e albastru.
-Tot verde e.
-Dar intotdeauna a fost albastru. Ce nu poti intelege?
-Eu iti spun, intotdeauna a fost verde. Eu asa l-am vazut si inca il vad.
-E albastru.
-E verde.

Despartire

Nu. Nu vreau sa te porti frumos cu mine. Nu vreau nici sa ma bagi in seama. Mi-ai facut destule. Mi-a ajuns! Si eu ma enervez destul de greu, asa ca iti dai seama ca ai facut foarte multe. Nu. Nu vreau sa te aud. Vreau sa ma lasi in pace. De ce nu vrei sa faci asta? Lasa-ma. Ia mana de pe mine. Nu te suport! Imi provoci scarba. Nu meriti nimic. Nu intelegi sa ma lasi in pace??? Ti-am spus sa taci. Taci o data!!! Nu vreau sa te mai aud. Ai o voce groaznica. Nu vreau sa te mai vad. Pleaca din fata mea. Nu mai veni dupa mine. Lasa-ma-n pace. Nu-mi pasa de tine. Ce mai vrei de la mine?? Nu mai am ce discuta cu tine. Nu te mai suport, imi provoci scarba, imi vine sa vomit numai cand te vad asa, mi-e mila de tine si in acelasi timp nu. De ce? De ce ai ajuns asa? Taci. Nu raspunde. Era o intrebare retorica. Normal ca stiu de ce ai ajuns asa. Din cauza mea. Dar nu imi pasa de tine si de viata ta lipsita de sens. Nu. Nu incerca sa te minti. Nu este adevarat nimic din ce crezi tu. Nimic nu era adevarat. Termina. Nu mai incerca. N-o sa reusesti. N-am sa te las eu. Taci. Ti-am spus sa taci. De ce nu taci? Ai o gura mare. Niciodata nu poti sa taci. Ei bine, uite acum vorbesc eu. Iar eu nu insir povesti inventate asa ca tine. Deschide ochii si traieste in realitatea din ziua de azi. Nu in realitatea pe care ti-ai creat-o tu. Nu e bine. Nimeni nu te suporta. Dar tu nu-ti dai seama. Nimeni nu te crede. Doar tu crezi tot ceea ce spui. Dar tu te minti singur. Nu. Nu. Nu. Taci. Ti-am spus sa taci. Ma enervezi. Nu mai am ce discuta cu tine. Imi pierd timpul. La revedere!