Confuzie

Era o seara ploioasa. Picaturile mari de ploaie cadeau usor pe geamul camerei luminoase. S-a uitat la ceas, era ora 8. Si-a amintit de ziua in care tatal ei a invatat-o sa citeasca ceasul. Ii facuse un prototip din sarme pe post de limbi si un cadran de plastic, decupat perfect. S-a gandit atunci cat de mult putea sa o iubeasca tatal ei pentru ca s-a deranjat sa faca singur un ceas. I-a explicat pe indelete, ea retinand toate explicatiile, inghitind informatiile ca pe o bomboana de ciocolata. Dar acum era hotarata. O sa plece de acasa. Nu stia de ce. Nu era sigura, dar stia ca are de-a face cu parintii ei. Ceva nu ii placea la ei, desi ei ii faceau toate poftele, o rasfatau si o iubeau din toata inima.
Pletele galbene ca razele soarelui straluceau angelic in lumina lampii de pe birou. Cu manutele-i mici, a apucat o foaie si un pix si a inceput sa deseneze o harta, sa o ghideze spre necunoscutul in care vroia sa se avante. La cei numai 8 ani ai ei, Mara nu stia decat 2 strazi. Strada ei, o strada micuta, modesta, si bulevardul. Le-a desenat pe amandoua apoi a ridicat capul si s-a uitat la harta. Nu era cine stie ce, dar se putea descurca cu ea. O sa se duca pana la bulevard, de unde va vedea ea ce va face. Stia din auzite ca viata pe strada nu este prea placuta, dar stia ca se va descurca, era sigura de asta.
Din dulapul mare din camera ei cu peretii bleu a scos o valijoara prafuita, rosie in carouri. A pus-o pe pat, a desfacut-o si s-a uitat ganditoare la locul gol din ea. "Va trebui sa o umplu pe toata", s-a gandit ea. A deschis din nou usile dulapului, a apucat hainele ei preferate, si de vara si de iarna, gandindu-se ca acelea vor si singurele haine pe care le va mai purta vreodata. Le-a pus pe toate pe pat, le-a mai examinat o data, si le-a indesat pe toate in valiza. A inchis cu greu valiza si s-a asezat pe pat. S-a uitat pentru ultima oara la camera ei, depanand amintiri cu ea insasi despre acea casa si acea camera in care a stat toata viata ei, pe care o iubea foarte tare. Isi lua adio de la ea. Si-a amintit de vremurile nu foarte de demult in care veneau prietenii ei si se jucau de-a v-ati ascunselea in casa. De vremurile cand prietenul ei cel mai bun a aruncat cu suc pe ea pentru simplul fapt ca a ras de el deoarece el varsase putin pe el. De atunci cand se inregistra singura cantand, atunci cand a tuns pisica pentru ca i se parea ca are prea mult par, de atunci cand ascundea cojile de seminte sub pat, de atunci cand picta tot ce ii trecea prin minte. "Au fost vremuri frumoase. Adio!", a spus cu voce tare, oftand.
Si-a legat panglica rosie in par, ghetutele rosii in picioare, tricoul alb si blugii colorati, a luat valiza si a iesit din camera. S-a dus in sufragerie la parintii ei. Cu ochii umezi si albastii ca safirele s-a uitat la ei:
-Plec de acasa! Nu ma mai intorc niciodata. Sper ca va dati seama de asta. Pa!
-Bine, du-te, a spus mama ei.
Dezamagita ca parintii ei n-o implorasera sa ramana acasa, sa nu plece, sa-i spuna ca o iubesc, ca e lumina ochilor lor, Mara a iesit pe poarta in ploaia abundenta ce ii curgea acum pe obrajii albi si proaspeti. S-a dus pana in mijlocul strazii, in dreptul casei. A pus valiza jos, intr-o baltoaca de-abia formata si s-a uitat pana in capatul celalat al strazii unde se zarea bulevardul. A vazut masinile, oamenii grabiti sa ajunga acasa, forfota orasului. "Sa plec? Ai vazut doar ca ai mei nu ma vor. Au spus sa plec. Ce sa fac? Vreau sa infrunt anotimpurile in starea lor bruta? Nu stiu ce vreau.".
Parul i se udase, panglica rosie se pleostise si ii intrase deja apa in ghetute. S-a uitat in fata, in spate. Apoi s-a uitat la casa. Nu vroia sa plece.
S-a intors in casa, s-a descaltat, a despachetat si s-a culcat gandindu-se la ziua de maine.